„Made in Europe” a fost, mult timp, mai degrabă o formulă de discurs decât o politică concretă. Un concept invocat frecvent în dezbateri despre competitivitate, autonomie strategică sau locuri de muncă, dar care nu se regăsea explicit în modul în care UE operează.

În prezent, Comisia Europeană încearcă să schimbe această stare de fapt, prin lansarea unei propuneri legislative menite să transforme „Made in Europe” într-un instrument operațional al politicii industriale europene. Până pe 25 februarie 2026, Comisia Europeană urmează să prezinte „Actul pentru accelerarea industriei”.


Direcția politică pare să fie deja clar conturată. Pe 3 februarie, Stéphane Séjourné, Vicepreședinte al Comisiei Europene responsabil pentru politica industrială, a cerut explicit consolidarea priorității „Made in Europe” în achizițiile publice din statele membre. Mesajul său a fost formulat într-un articol de opinie susținut de peste 1.000 de directori ai unor companii europene, în care avertiza că, fără o politică industrială ambițioasă și pragmatică, economia Uniunii riscă să devină un simplu spațiu de desfacere pentru competitorii globali, nu un actor capabil să își apere propriile lanțuri valorice.

Această poziționare se înscrie într-o reflecție strategică începută în urmă cu aproximativ un an și jumătate, odată cu publicarea Raportului Draghi, care a marcat un punct de cotitură în dezbaterea europeană despre competitivitate. Raportul a formulat o diagnoză clară: vulnerabilitatea principală a industriei europene nu este lipsa de ambiție, ci absența unor semnale de cerere clare și predictibile, capabile să susțină investițiile și transformarea industrială fără pierderea competitivității.

Pe această bază, Raportul Draghi a propus o viziune de sustenabilitate competitivă construită pe trei direcții:

• reducerea decalajului de inovare, într-un context de presiune competitivă tot mai mare din partea Chinei;
• decarbonizarea industriei menținând competitivitatea, în pofida prețurilor ridicate ale energiei din UE;
• și consolidarea securității economice prin reducerea dependențelor față de țări terțe, într-o lume în care vulnerabilitățile economice devin rapid riscuri geopolitice.

Această analiză a fost preluată și consolidată ulterior în Busola competitivității, documentul de orientare strategică al Comisiei Europene pentru politica industrială și economică. Busola competitivității pornește de la aceeași constatare de fond: competitivitatea europeană nu se reconstruiește doar prin reducerea poverii administrative sau prin ajutoare de stat punctuale, ci printr-o combinație de investiții, reglementare inteligentă și utilizare strategică a cererii interne.

Actul pentru accelerarea industriei va fi, în acest sens, veriga legislativă dintre Raportul Draghi și Busola competitivității. Dacă raportul a oferit diagnosticul, iar busola a stabilit direcția politică, această inițiativă urmărește să transforme concluziile în instrumente concrete de politică publică. Actul este gândit ca un pilon al Pactului pentru o industrie curată și încearcă să lege într-un singur cadru decarbonizarea industriilor cu emisii ridicate și menținerea competitivității economice. Accentul cade, cel puțin în faza inițială, pe materiale industriale precum oțelul și cimentul, considerate esențiale pentru întregile lanțuri valorice europene.

În forma discutată la nivel politic, propunerea Comisiei se structurează în jurul a trei direcții majore, care trebuie înțelese ca intenții de reglementare, nu ca reguli deja stabilite. În ansamblu, aceste direcții nu „impun” producția în Europa, dar creează condițiile economice în care producția industrială în UE devine mai predictibilă și mai atractivă decât relocarea în afara Uniunii.

Prima direcție urmărește un lucru simplu: să existe cumpărători garantați pentru produsele industriale mai curate, astfel încât firmele să aibă motive reale să investească în tehnologii noi. În loc ca producătorii de oțel, ciment sau alte materiale să fie lăsați să „ghicească” dacă va exista cerere pentru variantele cu emisii scăzute, Comisia vrea ca regulile și achizițiile publice să transmită un semnal clar: aceste produse vor fi căutate. Concret, acest lucru înseamnă stabilirea unor criterii comune (de mediu, de reziliență și de utilizare eficientă a resurselor) care pot fi folosite în licitațiile publice, de exemplu în construcții sau în industria auto. Nu se vorbește despre excluderea produselor din afara UE, ci despre crearea unui cadru în care producția europeană, deja supusă unor standarde mai stricte, devine mai competitivă în mod natural.

A doua direcție pornește de la o problemă bine cunoscută industriei: timpul pierdut cu autorizațiile. Proiecte industriale sau de infrastructură considerate strategice pot fi blocate ani de zile din cauza procedurilor administrative lente, fragmentate și imprevizibile, mai ales în sectoarele energointensive. Comisia propune, în esență, reguli mai simple și termene mai clare, astfel încât investițiile să poată fi planificate și lansate mai rapid. În acest context, discuțiile privind un posibil „Regim 28”, un set opțional de reguli aplicabile la nivel european, în locul celor 27 de sisteme naționale diferite, se înscriu în aceeași logică de reducere a blocajelor administrative și de creștere a predictibilității pentru industrie, inclusiv prin deschiderea unei companii complet online, în termen de 48 de ore.

A treia direcție este cea mai delicată, dar și cea mai vizibilă pentru piață: etichetarea emisiilor de carbon ale produselor industriale. Pentru început, această etichetare ar urma să se aplice oțelului și, ulterior, cimentului. Scopul nu este crearea unui nou sistem birocratic, ci folosirea unor instrumente deja existente la nivel european pentru a măsura și compara emisiile într-un mod credibil și uniform.

În acest sens, Comisia se raportează la Sistemul de comercializare a certificatelor de emisii (ETS), care colectează deja date verificate privind emisiile directe ale industriei, și la Mecanismul de ajustare a carbonului la frontieră (CBAM), conceput tocmai pentru a face comparabile la preț produsele fabricate în Uniunea Europeană cu cele importate din țări cu standarde climatice mai puțin stricte. CBAM oferă, astfel, o metodologie prin care amprenta de carbon a produselor poate fi evaluată indiferent de locul de producție, evitând situația în care produsele europene sunt dezavantajate de propriile standarde de mediu.

În practică, etichetarea bazată pe aceste instrumente ar permite autorităților publice și cumpărătorilor să distingă mai ușor între produse, să favorizeze variantele cu emisii mai scăzute și să ofere industriei un semnal clar că investițiile în producție mai curată sunt recunoscute și valorizate, fără a introduce standarde paralele sau reguli noi greu de aplicat.

Toate aceste direcții au un element comun: ele funcționează doar dacă există o cerere reală pentru produsele industriale cu emisii scăzute. În viziunea Comisiei, principalul instrument pentru a crea această cerere nu este interdicția, ci utilizarea strategică a banului public. Întrucât producătorii europeni sunt deja adaptați la standarde mai stricte de mediu și calitate, această orientare a cererii publice favorizează în mod indirect producția realizată în UE.

De aceea, în centrul întregii arhitecturi sunt plasate achizițiile publice. Administrațiile publice din statele membre UE cheltuiesc anual aproximativ 2.500 de miliarde de euro pentru servicii, lucrări și bunuri, echivalentul a circa 16% din produsul intern brut al UE. Cu toate acestea, o mare parte din aceste proceduri continuă să fie adjudecate exclusiv pe criteriul celui mai mic preț, ceea ce limitează capacitatea banului public de a stimula inovarea, investițiile industriale și tranziția către producție cu emisii scăzute.

Această abordare explică și tensiunile politice apărute în jurul propunerii. Pentru unele state membre, orientarea cererii publice către produse industriale cu emisii scăzute reprezintă o modalitate necesară de a întări securitatea economică a Uniunii.

Pentru altele, aceleași măsuri ridică semne de întrebare legate de creșterea costurilor în licitațiile publice, posibile distorsiuni ale pieței interne și riscul apariției unor tensiuni comerciale cu partenerii externi ai Uniunii. Tocmai aceste divergențe explică și amânările succesive ale publicării propunerii, de la finalul anului 2025 până în februarie 2026.

Totuși, miza acestei schimbări este una mai amplă decât protejarea unor sectoare sau atingerea unor obiective climatice punctuale.