Așa descria, în plenul Parlamentului European, comisara Hadja Lahbib, responsabilă pentru gestionarea crizelor și egalitate, situația din Sudan, țară pe care ONU o numește astăzi cel mai grav dezastru umanitar din lume: peste 30 de milioane de oameni au nevoie de ajutor, iar peste 12–13 milioane au fost forțați să-și părăsească locuințele.

În această sesiune plenară, eurodeputații discută nu doar cifrele crizei, ci și responsabilitatea politică a Uniunii Europene: de la finanțare umanitară și sancțiuni, la întrebarea incomodă dacă, în fața blocajului din Consiliul de Securitate al ONU, UE este pregătită să susțină o eventuală misiune de menținere a păcii sau dacă se limitează la declarații.

Cum s-a ajuns aici
Conflictul actual din Sudan izbucnește în aprilie 2023, ca rezultat al tensiunilor dintre armata națională (Sudanese Armed Forces – SAF) și forțele paramilitare Rapid Support Forces (RSF). Ceea ce ar fi trebuit să fie o tranziție dificilă, dar negociată, după revoluția civilă din 2019, se transformă într-un război deschis pentru putere, teritoriu și resurse.

Rapoartele ONU și ale altor organizațiilor umanitare descriu:

• atacuri deliberate asupra civililor în Darfur și Kordofan,
• execuții, violență sexuală și de gen folosită ca armă de război,
• deplasări forțate masive și foamete.

 
În spatele conflictului militar stă și o economie de război: controlul minelor de aur și al altor resurse, rute comerciale spre Marea Roșie, rețele de contrabandă și finanțare externă. Acest „cost uman al geopoliticii” în Sudan și rolul unor actori externi în alimentarea conflictului prin arme și bani au fost subliniate în plen de Tomasz Froelich (ESN, Germania), Ingeborg ter Laak (PPE, Olanda) si nu numai.

Ce face Uniunea Europeană: finanțare record, impact limitat
Pe partea umanitară, Comisia Europeană insistă că UE nu asistă pasiv la dezastru. Hadja Lahbib a reamintit, în fața Parlamentului, că:

• în 2025, Uniunea a alocat 273,3 milioane de euro pentru răspunsul umanitar la criza din Sudan,
• dintre care 161 de milioane de euro pentru Sudan propriu-zis, restul fiind direcționați către statele vecine care găzduiesc refugiați,
• plus o alocare de 1 milion de euro de urgență pentru persoanele care fug din El Fasher, după ultimele atacuri RSF.

Ea a subliniat că „multe dintre aceste organizații primesc finanțare de la UE”, dar că nevoile „depășesc cu mult resursele disponibile”, iar spațiul umanitar se restrânge: peste 120 de lucrători umanitari au fost uciși de la începutul războiului, aproape toți sudanezi.

Lahbib a reamintit că, între 2023 și 2025, Uniunea Europeană a pus la dispoziție aproape 700 de milioane de euro pentru criza din Sudan și țările vecine, dintre care 435 de milioane pentru Sudan, și că pachetul actual reprezintă „cel mai mare buget umanitar al UE din Africa”. Cu toate acestea, Planul de Nevoi Umane și Răspuns pentru 2025 este finanțat doar parțial, iar „deficitul de finanțare rămâne uriaș”.

În discursul său, comisara a insistat că sprijinul UE nu se limitează la bani: punți aeriene, transport maritim pentru ajutorul umanitar, prezență regulată în Sudan pentru monitorizarea proiectelor finanțate de UE și o serie de evenimente de advocacy (reuniuni la nivel înalt la Bruxelles, conferințe ministeriale la Paris și Londra, precum și evenimente conexe organizate Adunării Generale a ONU) sunt prezentate ca instrumente prin care Uniunea încearcă să mențină criza Sudaneză pe agenda internațională.

Dincolo de bani: arme, interese și migrație
În dezbaterea parlamentară, mai mulți eurodeputați au subliniat că, deși indispensabil, ajutorul umanitar nu poate înlocui o discuție serioasă despre exporturi de arme, interese economice și responsabilitatea statelor. Argumentul central este că Uniunea Europeană finanțează spitale de campanie și programe alimentare, dar, prin anumite relații comerciale, servicii financiare sau lipsa unui control strict asupra exporturilor de armament, poate continua indirect să alimenteze aceeași economie de război care susține conflictul.

Un exemplu este intervenția lui Tomasz Froelich (ESN, Germania), care a afirmat că „această catastrofă ne afectează, desigur, știind ce se întâmplă, și nici măcar nu este atât de departe, este la câteva mii de kilometri de Creta, cam cât distanța dintre Bruxelles și Viena”. Comparația privind distanța a stârnit un ușor amuzament în sală, inclusiv din partea traducătorului, înainte ca discursul să se deplaseze către teme de politică migrațională, cu accent pe ideea că persoanele care fug din Sudan vor ajunge, prin Libia și Mediterană, în Europa, unde ar putea „afecta pacea pe continentul nostru” și „vor dori să muncească aici”.

În această logică, criza umanitară este legată în mod direct de teama de noi fluxuri migratorii, mai degrabă decât de o analiză a responsabilității europene în ceea ce privește exporturile de arme sau alte forme de finanțare care pot alimenta conflictul. Această trecere de la protecția civililor la controlul migrației evidențiază o tensiune recurentă în dezbaterea europeană: crizele din vecinătate sunt adesea filtrate prin prisma potențialului lor de a genera migrație, nu doar prin prisma obligațiilor umanitare și de drept internațional.

O direcție diferită în discuția despre presiunea asupra actorilor externi a fost introdusă de Erik Marquardt (Verzi/ALE, Germania). Acesta a atras atenția asupra rolului Emiratelor Arabe Unite în alimentarea conflictului și a ridicat întrebarea dacă Uniunea Europeană poate continua, în mod credibil, să vorbească despre valori și drepturile omului în timp ce negociază sau consolidează acorduri comerciale cu un stat acuzat că sprijină, direct sau indirect, războiul din Sudan. În intervenția sa, Marquardt sugerează că instrumentele comerciale, inclusiv refuzul de a semna sau ratifica anumite acorduri, pot deveni un mijloc de presiune politică. Ideea este că nu mai putem separa strict „apărarea valorilor” de „interesele interne”, iar un acord economic condiționat poate fi tocmai modalitatea prin care UE își aliniază discursul normativ cu practica sa externă.

Genocid, epurare etnică, violență de gen și un Consiliu de Securitate blocat
Mai mulți eurodeputați au făcut referire la riscul de genocid, epurare etnică și violență de gen în anumite regiuni ale Sudanului, în special în Darfur, precum și la atacuri țintite împotriva minorităților religioase. În paralel, a fost criticat blocajul din Consiliul de Securitate al ONU, care împiedică adoptarea unor măsuri mai ferme, inclusiv trimiterea unei misiuni de menținere a păcii.

O poziție mai radicală în ceea ce privește răspunsul internațional a venit din partea lui Lukas Sieper (NI, Germania). Acesta a susținut că „ceea ce se întâmplă în Sudan nu se poate rezolva printr-o diplomație pașnică”, subliniind că RSF „comite cele mai îngrozitoare crime care nu vor fi oprite” doar prin apeluri la dialog. În viziunea sa, într-o lume ideală, trupele de menținere a păcii ale Națiunilor Unite ar trebui să intervină pentru a aduce pacea, însă acest lucru este împiedicat de „un Consiliu de Securitate care nu își mai face treaba”. Pornind de aici, Sieper formulează o alternativă: fie ne luptăm pentru „o adevărată reformă a Consiliului de Securitate”, fie începem construirea unei noi forțe de pace („niște căști albastru închis”) care să acționeze efectiv atunci când este nevoie, idee care trimite implicit la posibilitatea unei capabilități europene de tip forță de pace.

De remarcat că multe dintre intervențiile adesea controversate au venit din partea eurodeputaților din Germania, care au dominat aceasta dezbatere în plen, precum și altor state vest-europene care și-au expus clar și în repetate randuri opinia public.

 
În schimb, nu a existat nicio intervenție din partea eurodeputaților români pe acest subiect. Absența lor este vizibilă și ridică o întrebare simplă, dar importantă: de ce România a ales să nu își facă auzită poziția într-una dintre cele mai grave crize umanitare ale momentului?