România digitală rămâne un proiect sci-fi. Deși vorbim despre transformare digitală de peste un deceniu, realitatea administrativă arată altfel: sisteme neinteroperabile, instituții care nu comunică și cetățeni care încă poartă dosare cu șină între ghișee. Într-un moment în care Uniunea Europeană își propune prin Digital Decade 2030 digitalizarea completă a serviciilor publice cheie, România are formulare online, dar care necesită printate și depuse fizic.

Un studiu intitulat Digital Governance Framework for Romania, evaluează situația: maturitatea digitală în România primește nota 3,1 din 10. Conform studiului, nu ducem lipsă de inițiative, ci de o arhitectură instituțională clară și funcțională. 

Studiul propune un model structurat pe patru niveluri: o conducere politică de nivel înalt, un viceprim-ministru dedicat transformării digitale; o coordonare strategică, un GCIO (Government Chief Information Officer); un Consiliu Digital cu putere decizională; şi o agenţie de implementare pentru soluțiile și platformele comune (servicii de identitate, interoperabilitate, cloud etc.).
Această analiză pornește de la concluziile studiului, dar adaugă o perspectivă complementară, independentă de acesta: nevoia unei arhitecturi orizontale care să traverseze întreaga administrație publică. Digitalizarea nu trebuie văzută doar ca o reformă verticală, centralizată în jurul unui minister sau a unei agenții, ci ca un ecosistem integrat, unde fiecare instituție are responsabilități clare, resurse și obiective comune.

CADRUL INSTITUȚIONAL ACTUAL
În 2025, portofoliul Digitalizării a fost comasat în Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului (MEDAT). Practic, patru portofolii. Întrebarea e simplă: cum pot fi gestionate eficient patru portofolii atât de ample sub același acoperiș? În absența unei structuri de coordonare clare și a unei prioritizări explicite, există riscul ca transformarea digitală să fie deprioritizată în favoarea domeniilor cu impact politic imediat, precum economia sau turismul. Acest risc este amplificat de faptul că digitalizarea, deși strategică pe termen lung, produce rezultate vizibile mai lent și necesită o infrastructură administrativă și tehnică pe care România nu o deține.
Problemele structurale identificate în trecut rămân: resurse umane insuficiente, competențe limitate, suprapuneri de mandat între actori (minister, ADR, STS), procese de achiziții publice rigide și rotația frecventă a personalului politic și tehnic. Astfel, asistăm la fragmentare, unde fiecare minister își dezvoltă propriile soluții fără standarde comune. În consecință, interoperabilitatea și coerența strategică rămân mai degrabă obiective declarative decât realități operaționale.
În plus, situația actuală reflectă o continuitate a deficiențelor anterioare. Fostul Minister al Cercetării, Inovării și Digitalizării (MCID) dispunea de un mandat clar, dar de resurse limitate și influență instituțională redusă, neputând impune standarde și priorități transversale. Comasarea în cadrul MEDAT nu remediază aceste vulnerabilități.

 
GUVERNANȚĂ ORIZONTALĂ
Abordarea instituțională actuală mai are o limită structurală: digitalizarea nu este un sector, ci o funcție transversală a statului. Toate ministerele furnizează servicii publice, educație, sănătate, muncă, fiscalitate, justiție, iar transformarea digitală nu poate fi realizată doar dintr-un centru administrativ, oricât de competent ar fi acesta.
Adevărata guvernanță digitală trebuie să fie orizontală, distribuită și coordonată. Fiecare minister ar trebui să dispună de resurse, competențe și structuri dedicate propriei transformări, sub standarde comune și o arhitectură tehnică unificată. Doar o astfel de abordare poate asigura coerență și continuitate între nivelul central și cel local, evitând fragmentarea actuală.

CUM ASIGURĂM COORDONAREA?
Primul pas ar trebui să fie instituționalizarea funcției de Secretar de Stat pentru Transformare Digitală în fiecare minister. Acesta ar trebui să fie o funcție executivă, cu atribuții clare privind procesele interne, interoperabilitatea bazelor de date și calitatea serviciilor publice oferite de ministerul respectiv. Secretarii de stat digitali ar trebui să raporteze nu doar ministrului lor, ci și către GCIO și un Consiliu Digital Interministerial, unde se stabilesc obiective comune și indicatori de performanță (OKR-uri) la nivel guvernamental. În felul acesta, digitalizarea ar deveni o responsabilitate colectivă, nu un exercițiu paralel al unui minister izolat.
Al doilea pas este construirea unei relații de co-guvernanță între Ministerul Digitalizării, GCIO și Autoritatea pentru Digitalizarea României (ADR). Ministerul ar trebui să definească viziunea și politicile publice, GCIO să stabilească arhitectura tehnică și standardele de interoperabilitate, iar ADR să livreze efectiv serviciile și platformele comune cum ar fi identitatea digitală, sistemele de plăți, cloud-ul guvernamental și infrastructură de date.

 
În paralel, este nevoie de o profesionalizare radicală a resursei umane implicate în digitalizare. România nu are resursă umană tehnică în sectorul public din cauza diferențelor salariale și a birocrației administrative. E necesară crearea unui traseu special de recrutare și salarizare pentru ingineri software, arhitecți de date, designeri de servicii și experți în securitate cibernetică. În acest context, inițiativa lansată recent de ministrul Miruță pentru recrutarea de specialiști IT în administrația publică este un pas în direcția corectă.
Un alt pilon esențial al arhitecturii orizontale este nivelul local. Digitalizarea administrației centrale nu are sens dacă nu este urmată de transformarea administrației locale. Primăriile, consiliile județene și instituțiile ar trebui să aibă consilieri locali pentru transformare digitală La nivel local, e necesară adoptarea platformelor, pentru plăți, autentificare, schimb de date și notificări, condiție pentru alocarea granturilor și fondurilor nerambursabile, astfel încât digitalizarea să nu mai fie opțională.

 
DIGITALIZAREA CA PRIORITATE POLITICĂ
Poate cel mai important pas este ridicarea digitalizării la rang de obiectiv politic și de stat comun. Transformarea digitală nu este o temă tehnică, ci o reformă strategică cu cel mai mare potențial de randament politic și administrativ. Ea poate aduce transparență, control, eficiență bugetară și predictibilitate, esențiale într-un context marcat de deficit fiscal, presiunea crescândă pentru servicii publice mai rapide și mai clare, sau evenimente neprevăzute precum pandemia de COVID-19.

 
Pentru a deveni realitate, digitalizarea trebuie tratată ca o misiune non-partisană și multi-nivel, de la guvernul central până la administrațiile județene și locale. De la PSD la PNL, de la AUR la USR, indiferent de orientare ideologică.

 
În plus, România se confruntă cu o competiție pentru controlul infrastructurii digitale între ADR, STS, sau SRI. Pentru a preveni conflictele de competență și a asigura o guvernanță coerentă, este esențială o delimitare clară între securitate și guvernanța datelor. Un Consiliu pentru Date și Securitate, format din reprezentanți ai STS, MAI, MApN și GCIO, ar putea stabili serviciile cu control sporit și regulile de securitate, în timp ce interoperabilitatea, guvernanța datelor și standardizarea tehnică trebuie să rămână sub autoritatea ADR sau GCIO. Doar printr-o astfel de arhitectură echilibrată se poate evita concurența instituțională și se pot alinia securitatea națională și eficiența administrativă într-un cadru coerent.

 
Cazul României este unul specific în Europa, pentru că dezvoltarea infrastructurii digitale publice este împărțită între instituții civile și structuri cu atribuții de securitate. În timp ce în majoritatea țărilor europene serviciile publice digitale sunt concepute și administrate de agenții civile dedicate, în România o parte importantă a infrastructurii, precum cloud-ul guvernamental sau identitatea digitală, este gestionată de instituții cu atribuții de securitate. Implicarea extinsă a serviciilor de securitate în dezvoltarea infrastructurii civile ridică întrebări legate de transparență, control democratic și protecția datelor personale.

 
CONCLUZIE
România are nevoie de o reformă instituțională reală, nu doar de proiecte digitale izolate. Propunerile de arhitectură instituțională oferă un cadru solid de pornire, dar succesul depinde de capacitatea statului de a-l transforma într-un mecanism transversal, care implică toate ministerele, agențiile și nivelurile administrative în mod coordonat, iar transformarea digitală trebuie să devină o misiune de stat permanentă, susținută indiferent de ciclurile electorale sau ideologie.

 
O fi chiar așa utopic?