În noiembrie 2025, Comisia Europeană a adoptat două decizii importante în materie de migrație. În primul rând, a propus Planul Uniunii de Relocare și Admitere Umanitară pentru 2026–2027 în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1350, instituind un cadru mai predictibil pentru căile sigure și legale către protecție. În al doilea rând, a lansat primul Ciclu Anual de Gestionare a Migrației, construit în jurul unui Raport European Anual privind Azilul și Migrația și al unei decizii de punere în aplicare adoptate în baza Regulamentului (UE) 2024/1351, prin care se stabilește care state membre se află sub presiune migratorie, sunt expuse riscului de presiune sau se confruntă cu situații migratorii semnificative.

Privite împreună, aceste măsuri marchează o schimbare a sistemului migrațional UE, de la gestionarea ad-hoc a crizelor către un sistem mai instituționalizat de planificare anuală, solidaritate și căi legale.
Pentru România, aflată la periferia dezbaterilor europene privind migrația, această evoluție reprezinta un set specific de interese și opțiuni: cum să se poziționeze ca un contributor vizibil la căile sigure de migrație, cum să utilizeze infrastructură existentă, precum Centrul de Tranzit de Urgență din Timișoara, și cum să navigheze noul sistem creat de Pactul de Migrație și Azil.

Căi sigure și legale în cadrul planului Uniunii pentru perioada 2026–2027
Planul de Relocare și Admitere Umanitară 2026–2027 este primul plan la nivelul întregii Uniuni adoptat în baza noului regulament-cadru. El îndeplinește mai multe funcții. În primul rând, transpune obiectivele generale ale Regulamentului (UE) 2024/1350 într-un Plan concret, valabil pe doi ani. Regulamentul definește trei obiective principale:

• să ofere o abordare comună pentru sosirea în condiții de siguranță și legalitate a persoanelor care au nevoie de protecție,
• să crească contribuția Uniunii la eforturile internaționale de relocare și admitere umanitară,
• să consolideze parteneriatele cu principalele țări-gazdă și de tranzit de-a lungul rutelor migratorii.

În al doilea rând, Planul stabilește un volum orientativ la nivelul Uniunii. Pe baza indicațiilor voluntare din partea a nouă state membre, Comisia estimează un total de 15.230 de locuri pentru relocare și admitere umanitară în perioada 2026–2027. Cifra este modestă în raport cu nevoile globale, dar reprezintă un pas către o planificare regulată și previzibilă, în locul exercițiilor de angajament punctual.

În al treilea rând, Planul identifică priorități geografice de-a lungul principalelor rute migratorii către UE: sirienii strămutați în special în Iordania, Liban, Turcia, persoanele aflate în nevoie de protecție în țări precum Ciad, Egipt, Etiopia, Libia, Niger și Sudan de-a lungul rutei central-mediteraneene, precum și afgani aflați în situații de risc.
Această structurare a rutelor reiese din metodologia cerută de Articolul 4 din Regulamentul 2024/1350, care obligă Comisia să selecteze regiunile pe baza nevoilor globale de relocare identificate de UNHCR și a mediului de protecție din țările gazdă. Obiectivul este ca programele de relocare să fie integrate în modul în care UE colaborează cu țările din afara Uniunii pentru gestionarea migrației, folosind căile sigure (rute legale și controlate de intrare în UE, fără trafic de persoane și traversări periculoase) ca parte a acestor parteneriate.

Din 2015, schemele de relocare sprijinite de UE au permis peste 135.000 de persoane aflate în nevoie de protecție internațională să găsească adăpost în Uniune. Noul Plan nu crește radical acest raport, dar instituționalizează relocarea ca parte a unui ciclu de guvernanță permanent, legând-o de mecanismele mai largi de solidaritate și partajare a responsabilității prevăzute de Pact.

Cum funcționează relocarea: procedurile stabilite în regulamentul 2024/1350
Relocarea este reglementată strict în Articolele 5–12 din regulament. Acest cadru este obligatoriu pentru toate statele participante.
Articolul 5 stabilește criteriile de eligibilitate: pot fi relocate persoane recunoscute ca refugiați de UNHCR, persoane cu risc de vătămare gravă și persoane cu nevoi speciale, inclusiv minori neînsoțiți sau supraviețuitori ai violenței.
Articolul 6 impune un screening de securitate obligatoriu în bazele europene și naționale. Fără aceste verificări, nicio persoană nu poate fi transferată.
Articolul 9 reglementează interviurile individuale și impune un termen de șapte luni pentru finalizarea evaluării, cu o posibilă prelungire de trei luni în cazuri justificate.
Articolele 10–12 stabilesc pașii finali: informarea persoanelor, pregătirea pentru plecare, coordonarea cu UNHCR și OIM și transferul efectiv.
Aceste proceduri sunt obligatorii pentru toate statele care își asumă participarea în cadrul planului, iar România va trebui să respecte integral aceste etape dacă participă.

Ciclul anual de gestionare a migrației și mecanismul de solidaritate
În paralel, primul Ciclu Anual de Gestionare a Migrației pune în aplicare un alt pilon al Pactului. El cuprinde trei elemente principale:

• Raportul European Anual privind Azilul și Migrația, care oferă o imagine de ansamblu la nivelul UE asupra cererilor de azil, sosirilor neregulate, capacității de primire și tendințelor emergente.
• O decizie de punere în aplicare a Comisiei, în temeiul articolului 11 din Regulamentul (UE) 2024/1351, care clasifică statele membre în categorii: sub presiune migratorie, expuse riscului de presiune sau confruntate cu situații migratorii semnificative.
• O propunere pentru un „Fond Anual de Solidaritate” (Annual Solidarity Pool), în temeiul articolului 12 din același regulament, ce urmează a fi adoptată de Consiliu și care stabilește modul în care statele membre vor contribui prin relocări, sprijin financiar sau măsuri alternative de solidaritate.

Potrivit primei decizii de punere în aplicare, Grecia și Cipru sunt identificate ca fiind sub presiune migratorie, în special din cauza numărului disproporționat de sosiri. Spania și Italia sunt, de asemenea, considerate sub presiune, în principal ca urmare a sosirilor după operațiuni de căutare și salvare pe mare.

 
În contrast, mai multe alte state, inclusiv Belgia, Bulgaria, Germania, Estonia, Irlanda, Franța, Croația, Letonia, Lituania, Olanda, Polonia și Finlanda, sunt considerate „expuse riscului de presiune”, fie din cauza numărului ridicat de sosiri, a presiunii asupra sistemelor de primire, fie a riscului de instrumentalizare a migrației.

Pe această primă listă, România nu este desemnată nici ca stat „sub presiune”, nici ca stat „expus riscului de presiune”. Acest lucru nu înseamnă absența provocărilor, mai ales în contextul refugiaților din Ucraina, dar indică faptul că România nu se numără printre principalii beneficiari sau puncte focale ale Fondului de Solidaritate în acest prim ciclu. Totodată, aplicarea noilor proceduri de screening și evaluare la frontieră, prevăzute în cadrul Pactului, va necesita investiții suplimentare în infrastructură și personal, întrucât România aplică în prezent procedura la frontieră doar în cazuri izolate.

Poziția României: între infrastructură umanitară și angajamente
Conform Articolului 8, toate contribuțiile sunt voluntare. Statele membre pot alege:

• numărul total de locuri,
• tipul de mecanism (relocare, admitere umanitară, urgență),
• profilurile prioritare (familii, persoane vulnerabile etc.).

Deși România nu a fost un actor central în dezbaterile europene privind relocarea, are deja experiența și infrastructura relevantă. Două elemente sunt deosebit de importante. În primul rând, România găzduiește Centrul de Tranzit în Regim de Urgență (ETC) din Timișoara, creat printr-un acord tripartit între România, UNHCR și OIM în 2008–2009. Centrul funcționează ca un spațiu de evacuare și protecție temporară pentru refugiații care au nevoie de relocare urgentă din țări de prim azil. El este menționat în mod regulat în rapoarte internaționale și europene ca o infrastructură unică în regiune.

În al doilea rând, există indicii că România își aliniază deja propriile angajamente cu noul Plan al Uniunii. Potrivit relatărilor din presa națională, guvernul a aprobat, în septembrie 2025, relocarea a 300 de refugiați în România în perioada 2026–2027, în principal din state africane. Aceasta este o cifră redusă, dar semnificativă în context național și în linii mari compatibilă cu tipul de contribuții voluntare avute în vedere de Planul Uniunii.

În același timp, evaluările recente relevă probleme structurale în condițiile de primire: variații între centre, acces limitat la servicii specializate, capacitate redusă pentru consiliere juridică și monitorizare dificilă în zonele de tranzit ale aeroporturilor. Aceste elemente sunt relevante pentru implementarea Regulamentului (UE) 2024/1350, Articolul 7, privind evaluarea mediului de primire și Articolul 12, privind standardele minime pe care statele trebuie să le asigure.

Conform Articolului 8 alineatul (2), Planul nu devine activ până când Consiliul UE nu îl adoptă printr-un act de punere în aplicare.

Miniștrii de interne din toate statele membre vor negocia:

• numărul final de admisii,
• regiunile prioritare,
• contribuțiile voluntare,
• distribuția între mecanismele de relocare și admitere umanitară.

Planul trebuie adoptat în 2025 pentru a intra în vigoare la 1 ianuarie 2026.
Regulamentul 2024/1350 introduce criterii uniforme, proceduri clare și garanții procedurale obligatorii, oferind un cadru mult mai previzibil decât schemele anterioare.

Pentru România, aceasta este o oportunitate:

• să își consolideze rolul ca stat-gazdă,
• să utilizeze infrastructura de la Timișoara într-un mod strategic,
• să își calibreze contribuțiile în raport cu capacitățile interne,
• să beneficieze de sprijin financiar și operațional din partea UE.

Participarea activă ar permite României să își crească vizibilitatea europeană, să contribuie la protecția internațională și să demonstreze angajamentul față de solidaritatea europeană.